Cand eram copil de scoala primara, copil comunist cu “cheia de gat”, mama s-a hotarat sa-mi ia o pisica. Stateam prea mult singura acasa, spunea ea si oricum o batusem prea tare la cap ca voiam o pisicuta. Sa aiba fetita un sufletel care sa-i mai indulceasca singuratatea. Pufi o chema si era alba ca fericirea.

Cativa ani mai tarziu i-am multumit lui Dumnezeu ca eram plecata la bunici atunci cand a murit. Pana in 2002, cand o alta pisica alba mi-a murit in brate si am crezut ca fericirea n-o sa mai aiba niciodata culoarea blanii unei pisici. Am urlat atunci de durere ca un animal ranit. Plang acum, cand scriu cuvintele astea si ori de cate ori imi aduc aminte. Si asta se intampla inca destul de des.

Nicio experienta nu se compara cu aceea a convietuirii cu un necuvantator. Cate unii spun ca a avea animale de companie e similar cu a avea copii. Nu e adevarat. Nu pot compara aceste doua experiente, nu poate fi una mai presus decat cealalta, nu pot fi nici macar pe acelasi nivel. Pur si simplu pentru ca sunt diferite. Ele apeleaza resorturi diferite si deschid universuri diferite. Mi se pare ca pangarim ambele experiente incercand sa le facem sa semene.

Cine n-a simtit macar o data gustul mierii din ochii unei pisici, cine n-a ascultat cu sufletul un latrat bucuros, cine nu s-a oprit macar o secunda sa admire curcubeul din penajul unei pasari sau cine considera ca un hamster e prea mic pentru ca sa te faca sa vezi lumea prin alti ochi, acela se vaduveste de emotii placute si isi neaga apartenenta la natura.

Doresc tuturor sa descopere fericirea pura din blana unei pisici!

Articol scris de www.Latifa.ro (Portalul tuturor animalelor de companie)