Demult, dar nu chiar demult, traiau intr-o tara care semana foarte mult cu a noastra, un barbat si o femeie: lui ii placea sa colinde marile, desi nu il chema Ulisse, ea il astepta cu rabdare la tarm, desi nu o chema Penelopa, din a caror dragoste rara dar intensa, (ca marinarul, ca toti marinarii, isi petrecea cea mai mare parte a timpului in fel de fel de calatorii pe la toti zeii marii),  se nascusera doua fete.

Pe masura ce cresteau se vedea tot mai mult ca una dintre ele, cea mare,  mostenise rabdarea si cumintenia mamei iar cealalta, cea mica, avea ceva din spiritul aventurier al tatalului, placandu-i sa se ia la intrecere cu toti copiii mai mari sau mai mici din cartier,  si mai tarziu, de la scoala, pentru a le arata ca ea stie sa fie prima in toate si sa-i conduca pe toti in jocurile lor…Pasa-mi-te, cunosteau toti cine era tatal ei si se temeau de tunetele si fulgerele pe care Neptun le putea revarsa asupra lor daca nu faceau cum le poruncea fiica cea mica…

Si anii treceau si pe masura ce crestea fata cea mica se facea tot mai nazdravana si mai sturlubatica, eclipsandu-si sora, mama, ba chiar si tatal, pe care, in sinea sa, dorea sa-l inlocuiasaca intr-o zi la conducerea unicei corabii pe  care el se multumea in ultimii ani sa o conduca pentru ca pe celelalte, in indelungatele sale calatorii pe marile si oceanele lumii, le pierduse sau i le furasera piratii. Dar cum sa-i convinga fata pe marinarii de pe puntea corabiei de faptul ca ea , desi e fata , ar putea intr-o buna zi sa preia conducerea corabiei?

Cu abilitatea insusita in jocurile copilariei si cu ajutorul altor supusi de pe tarm care nu vedeau cu ochi buni corabia tatalui ei, fata isi stabili un plan de atac meticulos care trebuia sa dea roade cat mai curand: profitand de naivitatea supusilor sai si de fapul ca in istoria acelei tari femeile fusesera invatate sa stea mai mult pe tarm , la vatra sa vegheze focul sfant al familiei, fata ii atrase de partea sa pe toti barbatii cu chipul ei de alba-ca-zapada in care traia de fapt un suflet de mama vitrega ascunzand sub vesmintele ei de la cea mai mare firma , platita bineinteles cu banii tatalui, un mar otravit din care voia sa le dea supusilor sa muste, pentru a le intuneca vederea si discernamantul.

Efectele muscaturii erau pe termen indelungat si ea spera ca astfel, intr-o buna zi, ele sa atinga si soliditatea corabiei tatalui ei care isi vedea linistit de treburile marii, hranind delfinii, alungand rechinii si imblanzind cate-o sirena rebela, ignorand povestea regelui Lear.

Sfarsitul povestii nu se cunoaste inca dar se banuieste: marul e prea mic  ca sa poate fi muscat de toti locuitorii si ea nu e Isus sa hraneasca dintr-un singur mar un popor intreg si mai ales, in ciuda valului de cuvinte ametitoare in care ne  scalda, fata cea mica nu  a reusit inca sa sparga toate parolele prin care poti dobandi puterea de a-i fermeca pe supusi, parole al caror unic stapan e doar tatal ei. In cel mai bun caz, s-ar putea opri ca paznic de rezerva la farul din port…

Articol scris de Maria Postu.