Nu ai o foaie da hârtie, nu ai un creion, nici ruj, nu ai o tastatură, un monitor, o conexiune pe internet, nu ai un telefon să trimiţi un SMS, nu ai voie să vorbeşti, de teamă să nu tulburi armonia …

Ţi-e teamă ca să nu fie printre cei cărora nu simţi nevoia să le scrii, să le vorbeşti, să le trimiţi sms uri, cineva care cunoaşte arta de a citi gândurile. Acesta e singurul lucru care-ţi rămâne.

Te aşezi în faţa aerului, ca şi cum te-ai pregati să te înalţi. În faţa prăpastiei, ca şi cum ai vrea să te arunci, în faţa pădurii ca şi cum te-ai teme să nu devină peste noapte o uriaşă carte cu pagini albe aşteptându-te să le scrii, în faţa nisipului ce refuză să devină fereastră, a lutului visând să fie o urnă în care te vei adăposti.Şi nu scrii nimic nimănui.

Te gândeşti la aceia care aşteaptă sau care demult au obosit, s-au plictisit, sa mai astepte mesaje, de la tine, de la cineva care si-a amintit de ei, necunoscuta din spatele ferestrei, şi îţi imaginezi, doresti, visezi, ordonezi piesele , expui cuvintele nenascute , vernisezi o expozitie cu panze albe, inregistrezi o simfonie fara note si stii că ei le pot citi, le pot vedea, le pot intelege , le pot auzi chiar şi aşa, nescrise, nepictate, necompuse.