Vreo treizeci de ani din viaţă am crezut că nu inţeleg nimic din pictură şi din arta plastică în general. În şcoala primară şi în şcoala generală rareori am luat vreun 10 rătăcit la desen. Mereu mi-am spus că desenul nu e de mine. Mai târziu, când am învăţat să mă uit prin albume de artă şi să merg pe la muzee, am constatat că pot privi o pictură modernă minute în şir, fără să pot pricepe ceva sau fără ca pictura respectivă să-mi trezească un interes mai mare decât o etichetă de pe o sticlă de Cola.

Nu-mi plăcea decât pictura clasică, veche şi de demult. Aivazovski, cu mările lui tulburi şi tulburatoare sau Vermeer, cu slujnicele lui ultramarine. Pentru mine, o pictură nu era pictură decât dacă reprezenta clar o scena, o imagine, ceva real şi concret. Petele de diverse culori amestecate pe o pânză nu reuşeau să-mi inducă decât, cel mult, o stare de iritare şi un sentiment de dezordine.

Astfel stând lucrurile, am concluzionat încă o dată că pictura nu e de mine, că mintea mea e prea brută şi prea lipsită de imaginaţie pentru a cuprinde abstractul dintr-o pictură modernă. Şi am închis definitiv subiectul artă, rămânând să mă concentrez în exclusivitate asupra lecturii, ca formă de evadare spirituală.

Până acum câteva seri când, ruptă de oboseală după o zi plină, m-am dus să mă culc. Am deschis televizorul din dormitor, cu gândul să adorm în timp ce mă uit la vreo emisiune. Numai că pe HBO tocmai începea un film: “Local color”. Din primele zece minute mi-a dispărut orice urmă de oboseală şi, deşi nu sunt deloc o mare amatoare de filme, cele două ore de vizionare au fost delicioase.

N-am de gând să povestesc filmul şi nici să să-l comentez. Vă spun doar atât: dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă cu adevărat pictura şi dacă vreţi să ştiţi care este cu adevărat culoarea norilor, trebuie neapărat să vedeţi filmul.

Eu m-am culcat în noaptea aceea fericită şi am dormit somnul unui om împăcat cu sine.

Articol scris de Latifa.ro.